Acest articol a fost primul primit in cadrul concursului Digital Eva de saptamana trecuta. Calina Popovici a fost cea mai prompta cititoare a noastra. Publicam integral si fara editari articolul ei original, impreuna cu felicitarile noastre.

Hai sa ne mutam la tara

În orăşelul în care lucrez eu, dacă se poate. Unde lumea încă simte că trăieşte la sat, iar singurul lucru care îl face să fie oraş este numele. Unde imediat ce intri, cum treci de calea ferată, simţi că ai ajuns în altă lume, unde vezi copii care  plimbă cai pe marginea drumului, exact cum alţii ar plimba un căţel. Unde căruţele sunt încă mijloc de transport şi unitate de măsură pentru lemne, nu doar poze dintr-un album vechi, şi unde simţi că eşti altundeva, nu în lumea care se grăbeşte, înjură sau face rău. Unde înţelegi în sfârşit că veşnicia s-a născut la ţară.

Să fie toamnă, exact ca acum. Să parcăm în faţa şcolii unde lucrez şi să îi facem cu mâna bătrânelului din vecini care, aşezat pe un scăunel, vinde flori în faţa porţii, flori mari şi pufoase, cum n-ai mai văzut altundeva, bulgăraşi de culoare şi parfum, aşezaţi şi ei pe un scăunel. Să îl pândim să nu mai dispară, fiindcă până acum, de fiecare dată când am vrut să cumpăr, cred că m-a simţit şi până ce m-am întors la stradă, a dispărut. Probabil voia să îşi păstreze florile, să nu le vândă de fapt, să aibă motiv să mai zăbovească în faţa casei, la soare, pe strada unde oricând ieşi, la orice oră, cineva te salută şi îţi zâmbeşte. Să ne obişnuim şi noi să salutăm şi mai ales să zâmbim, o artă pierdută în graba oraşului mai mare de unde venim.

Să mergem până la alimentara din colţ, care de fapt are complet alt nume, dar pe care toată lumea o alintă “La Furnica”. Să mergem până la magazine, care toate sunt unul lângă celălalt, şi să ne minunăm cum la o anume oră din zi, cam pe la prânz, toate sunt încuiate şi au un semn de “vin imediat” agăţat în uşă. Să ne mirăm de fericirea copiilor care se caţără în pom, în curtea şcolii unde lucrez eu, imediat ce mă întorc cu spatele, şi să râdem de spaima mea, să nu se lovească vreunul, nu că ar fi de fapt vreun pericol, căci copiii de la ţară parcă sunt făcuţi altfel, sunt mai rezistenţi şi, cumva, mai fericiţi. Să stăm pe băncuţa din curtea şcolii, o curte de poveste, care nu seamănă cu cele betonate pe care le ştim cu
toţii, şi care e plină de iarbă, frunze, meri, nuci, struguri, biciclete, pisici din vecini şi ocazional mingi rătăcite. Să facem poze covorului de frunze colorate, până nu vine cineva să le strângă. Să ne plângem că trebuie să facem focul cu lemne, mai ales eu ca fată crescută la oraş, dar să ne îndrăgostim în secret de sunetul lemnelor care trosnesc în sobă şi mirosul merelor coapte la foc. Să mergem la brutăria din colţ să cumpărăm covrigi sau cornuri şi să ne întoarcem cu o pâine mare coaptă pe vatră. Să nu zâmbiţi prea tare căci pâinea noastră e deghizată sub numele de “pită”, dar la cât de de bună, n-o să vă mai pese cum se numeşte.

Am avut de gând să scriu despre dezvoltare, profesională, personală, academică. Până la urmă, totul e un concurs, să fim mai buni, mai rapizi, mai moderni, nu? Nu. În lumea care apasă cu prea mare repeziciune pe fast-forward, unde slujba e job şi şedinţa e brainstorming, să nu mai mergem doar înainte, să facem un pas în lateral şi să vedem că există şi altfel de fericire. Am vorbit cu copiii despre viitor, i-am întrebat ce vor să fie când vor fi mari. Doctori, pompieri, poliţişti, bineînţeles. O fetiţă mi-a spus că vrea să fie om de zăpadă. Nu mi-am mai găsit cuvintele să o întreb de ce. Poate o întreb mâine, când o văd la oră. Dacă vreţi să ştiţi ce răspunde, vă invit la mine la lucru. Vă aştept cu mere coapte şi pâine proaspătă, coaptă pe vatră, de la brutăria din colţ.

Acest articol este despre a spune “da” unor experiente noi, despre care poate nu credeam ca ne vor face placere. Si o sa incep prin experienta de a fi singure cu noi, din cand in cand. Vorbesc despre singuratate, ca moment in care iti iei portia de «tine»: timpul pentru meditatie, pentru a te regasi, sau pentru a te gasi, in sfarsit. Uneori noua, femeilor, ne este teama de astfel de momente.

Andrei Plesu scria despre munca si daunele ei colaterale : «lipsa de timp suspenda, treptat, cel putin doua dintre componentele decisive ale unei existente depline : singuratatea si ragazul». Va e cunoscut, poate, ca, in zilele noastre, toata lumea spune ca nu ai timp sa te opresti si sa te relaxezi, daca vrei sa ajungi in varf. Parca si vacantele le facem contra cronometru, pentru ca avem putin timp, vrem sa vizitam tot ce scrie in ghidul turistic ca trebuie vizitat, etc. Continuare»